Ne mai creştinăm si noi c-o bere si un mic

Credeam că vine sfârşitul lumii,episodul 2012, şi n-am să am parte de o demonstraţie de evlavie asezonată creştineşte cu nişte mici şi ceafă sfârâind pe grătare şi cascade de manele. Uite că ni s-a arătat: pelerinajele făcute pe la mănăstirile patriei de Sf. Maria au scos la iveală încă o dată legătura strânsă pe care creştinul român o are, deopotrivă, cu Divinitatea, cu micii, berea şi cu problematica duşmanilor, reflectată în manelele care-au umplut văzduhul dimprejurul bisericilor. De ce merge românul la mănăstire la Necula sau la Curtea de Argeş? Să arvunească nişte sănătate, nişte belşug, să-şi deschidă sufletul, să se dea câţiva paşi mai aproape de Doamne Doamne, să bifeze încă o acţiune evlavioasă, să aibă cu ce se lăuda vecinilor care-au preferat să rămână acasă, să-şi demonstreze lui însuşi cât de riguros este în respectarea evenimentelor cu încărcătură religioasă? Poate că da. Sau poate doar pentru a petrece lângă un grătar încins, pentru a sacrifica nişte mici, a râgâi la finalul unei beri şi a se lăsa purtat pe valurile mesajelor pline de înţelepciune ale manelelor. N-am putea spune că toată suflarea venită să pupe icoane, moaşte şi ce o mai fi fost pe acolo s-a dedulcit la paranghelia cu motiv religios, dar au fost destui care ne-au împins către întrebarea retorică: "Petrecăreţii au mers să tragă un chef la mănăstire sau mănăstirea s-a rătăcit printre cheflii?". Despre români se spune că sunt oameni credincioşi, cu frică de Dumnezeu. De aia or fi stat treji toată noaptea în jurul grătarelor, din prea multă frică de Dumnezeu, să nu care cumva să le salte micii şi ceafa de pe grătar? Că orice sărbătoare, eveniment (fericit sau tragic, nu contează) poate deveni prilej de cruntă veselire în spaţiul carpato - danubiano - pontic, e un lucru bine ştiut. Şi dacă tot s-a pus de-un pelerinaj, de ce să nu împuşte omul doi iepuri dintr-un foc? Ieşi la o petrecere câmpenească, execuţi nişte dansuri din buric şi te pui bine şi cu Divinitatea, că, vorba aia, ai fost la mănăstire în zi de sărbătoare. Straşnic le mai rezolvă oamenii ăştia pe toate, mulţumind atât spiritul (că doar Guţă şi Salam au cântat în deschidere la slujba popii, nu?) cât şi trupul, răsfăţat cu nişte prea - curate fleici şi câteva prea - cinstite beri. Unii spun că spectacolul a fost unul grotesc, alţii le iau apărarea credincioşilor degrabă vărsători de petreceri - "Dar ce voiaţi să facă săracii oameni!?!". Ce să facă? Să se ducă naibii în altă parte şi să înghită mici, cotlete, beri, manele până le-ar fi ieşit pe ochi, lăsând nepângărite cele ce ţin de adevăratul sens al unei astfel de sărbători. I-am auzit pe unii întrebându-se din ce vine intersectarea manifestărilor deosebit de lumeşti cu momentul - teoretic - religios? Poate din ipocrizie, din prostie, din lipsă de educaţie şi de bun simţ. Oricum, nu mai contează. Cert e că, astfel involuând lucrurile, în scurt timp ne-am putea aşeza pe stemă un grătar, nişte PET-uri de bere şi un manelist tânguindu-se. Adică nişte obiecte definitorii pentru îndeletnicirile româneşti contemporane.